Frezele dentare sunt instrumente rotative folosite la prepararea dinților și se clasifică în freze diamanțate, freze din carbură și freze-burghiu.

Instrumentele diamanțate sunt cele mai dure, diamantul având coeficientul 10 pe scara Mohs, o scară ordinală de evaluare a durității relative a materialelor, în special a nemetalelor. Frezele diamanțate prezintă o rezistență foarte mare la uzură, fiind utilizate pentru tăierea materialelor dure, cum ar fi smalțul dinilor, cu coeficient de duritate 9, sau ceramica.

Pe suprafața instrumentului, pulberea de diamant este depusă în 1 până la 3 straturi, iar particulele sunt distribuite în mod egal pe întreaga suprafață. Mărimea particulelor folosite poate varia de la producător la producător. În funcție de acest criteriu, frezele diamanțate pot fi: extrafine, fine, medii, dure și extradure.

Toate instrumentele mici și cele cu vârfuri ascuțite trebuie manevrate cu foarte mare grijă. Pentru păstrarea conicității și eficienței instrumentului, se utilizează particule foarte fine pe instrumentele cu dimensiuni reduse.

Frezele diamanțate sunt eficiente în îndepărtarea țesuturilor dure, însă lasă în urmă suprafețe rugoase și zone terminale neregulate.

Frezele diamanțate de bază, care ar trebui să fie incluse în orice set stomatologic, sunt cele cilindro-conice cu vârf rotunjit sau plat, frezele efilate lungi sau scurte și cele în formă de moară. Acestea pot fi utilizare pentru restaurări sau la prepararea bonturilor.

Frezele din carbură de tungsten sunt cutere în miniatură, cu lame tăietoare ce reduc suprafața dură a dintelui. Ele ajută la realizarea cu exactitate a elementelor specifice preparațiilor, la crearea zolei terminale și la secționarea coroanelor.

Cu ajutorul prafului de carbură de tungsten sau a prafului de cobalt, în vid, se realizează vârful de metal. Frezele pot fi drepte, contraunghi sau pentru turbină.

Frezele pentru secționare pot avea 6 sau 8 lamele, iar cele pentru finisare pot avea 12, 20 sau 40 de lamele. Fiecare lamelă este formată din 3 secțiuni: fața, suprafața de așezare și spatele. Marginea tăietoare este formată prin unirea feței cu suprafața de așezare. O freză tipică are 6 lamele separate prin șanțuri. De obicei, lamelele sunt așezate în formă de sferă în jurul frezei.

Unele freze pot avea lamele întrerupte de șanțuri. Acestea sunt descrise ca fiind freze cu secțiuni transversale. Acestea, însă, nu sunt indicate pentru prepararea bonturilor - lasă striații adânci și dure în unghiuri drepte față de axa de inserție a preparării.

Instrumentarul de bază trebuie să conțină minim 2 freze cilindro-conice de lungime mare sau standard, o freză activă la vârf și o freză globulară. De asemenea, ar mai putea fi incluse și  frezele cu con invers. Aceste freze produc zone terminale netede și pot realiza preparații precise, însă acționează lent.

Frezele-burghiu se folosesc diferit față de celelalte. Ele nu se folosesc pe smalț și, atunci când sunt folosite pe suprafețe înclinate, au tendința de a aluneca. Este necesară realizarea unui orificiu-pilot pe un prag îngust cu ajutorul unei freze globulare.

Freza globulară este într-o piesă de mână cu viteză redusă. Frezele-burghiu nu se utilizează cu freze de mână cu viteză mare deoarece nu pot fi răcite în mod adecvat. În timpul utilizării, freza nu trebuie oprită din rotație în interiorul orificiului deoarece există riscul de rupere, fiind aproape imposibil de extras. Dacă piesa rămâne blocată în interiorul orificiului, se recomandă scoaterea din piesă și extragerea manuală pentru a exercita o presiune mai mică asupra acesteia.